La aeroport am așteptat cam cinci ore, fiindcă a fost o întârziere de trei ore. Din fericire, la un moment dat, a început cel ce ar fi rândul la gate de îmbarcare(nu are sens în română, scrie în italiană)și un pic mai târziu avionul a plecat. La Barcelona vremea era diferită: nu ningea. Doar ploua un pic. De la aeroport am luat autobuzul 46 și am ajuns la Plaça d’Espanya (voiai să spui "Piazza di Spagna?"(Piața Spaniei în aproximativ 50 de minute. Imediat după ce am ajuns acasă(Când am ajuns acasă), m-am îmbrăcat cu tricoul de running și cu adidași și am mers să alerg spre mare. „Spre mare” la fel ca cântecul Innei... (precum cântecul Innei", ca melodia Innei  , "ca versurile din cântecul Innei(mai poetic) " sau "ca şi" ca cântecul- cacofonie)Aveam chiar nevoie să mă mișc un pic, fiindcă nu pot să rezist (rezista)nici măcar o zi fără sport și în acele trei zile la Roma nu reușisem să alerg. Acei 9 km pe care i-am străbătut(un km,sau în - gen m.)și picăturile de ploaie ce îmi mângâiau fruntea, mi-au dat multă energie. De fapt, chiar dacă eram foarte obosit, m-am simțit mai bine. După ce am făcut un duș, m-am dat seama că (cântăreața )Inna era la Barcelona! Lucrul cel mai incredibil e că exact când am fost eu la Roma stătea și ea acolo, dar nu știam că a fost un concert acolo. Atunci când m-am dat seama că Inna era la Barcelona, am iesit ca s-o caut (chiar dacă știam că ar fi o nebunie și ar fi practic imposibil s-o găsesc(să o găsesc ). După ce am ajuns la locul unde credeam că ea putea să stea, la un moment dat am văzut pe două fete cu glugi care vorbeau. Una din ele era foarte asemănătoare cu Inna, dar uneori mi se întâmplă să mi se pară că văd pe o persoană și descopăr că nu e vorba de persoana care eu cred... dar când am auzit vocea Innei vorbind în limba română, am înțeles că era chiar Inna. M-am simțit ca paralizat, dar am reușit să spun “Inna!” și ea s-a apropiat de mine. Eram foarte jenat. Îmi tremurau picioarele și mi-era frig, oricum am reușit să spun “te rog frumos, Inna, pot să fac o poză cu tine? Sunt un fan al tău”. Așadar ea și-a dat jos gluga și am făcut două poze cu ea. Era foarte frumoasă și avea o privire foarte dulce. Eu am rămas fără aer. Nu reușeam să cred că era vorba de Inna: cântăreața din Mangalia. I-am spus de două ori „mulțumesc din suflet” și apoi i-am cerut un autograf: am scos o poză ei din buzunar și un marker negru. Ea m-a întrebat cum mă numesc și imediat când am spus numele meu, ea m-a întrebat de unde sunt, deci a înțeles că nu eram român.